Coboara-n fata mea, in genuchi sa-mi strangi la piept picioarele. Soarbe-mi seva intelepciunii,
linge-mi naduseala imaginarului si uita de vreascurile ce le-arunc in focul ratiunii. Am sa te sprijin, deschide ochii, ridica-te si umbla. Simte si inspira viata-n tine, las-o sa te-nnece, sa te intoxice, sa te omoare. Implora natura sa te ierte. Nu vei regreta… poate doar ca n-ai facut-o mai devreme.
duminică, 8 aprilie 2007
miercuri, 28 martie 2007
Cosasul
Un fluturas speriat si trist, dar plin de culoare, plin de viata, isi cauta o floare pe care sa se odihneasca putin. Una care sa-l hraneasca si nu pentru ca era flamand sau vlaguit de zborul lung prin padure, caci lui ii placea sa zboare, dar se intrista mereu cand coroanele copacilor ii umbreau zborul. Fluturasul avea nevoie de caldura si culoare, culoarea de stralucire iar stralucirea de multa lumina si de aceea ii placea atat de mult sa se scalde in soare. De cate ori copacii il ascundeau, isi pierdea culorile, aura, devenea gri si trist. Padurea aceasta era foarte deasa si iarba inalta si inrourata, iar el incerca sa zboare pe deasupra ei. Se simtea ca-ntr-un tunel format de copaci si crengile infrunzite parca-l conduceau catre un taram numai de ele stiut. Se gandea fluturasul ca probabil natura stie mai bine ce sa faca si ca mai bine o asculta caci el isi dorea foarte mult aceasta floare, iar el facea bine florii si floarea-i facea bine lui, iar floare este natura ca si copacii si crengile lor.
Si deodata in fata lui se deschise o campie mare mare, atat de mare ca abia daca-i ghicea capatul si era plina de soare, un soare de dimineata, dar destul de puternic sa-l incalzeasca numai bine, iar lumina lui puternica ii intensifica frumusetea culorilor si le facea sa straluceasca.
- Deci e adevarat, isi spuse, natura intr-adevar stie, ea m-a condus aici pentru ca mi-am dorit atat de mult soarele si iata ca e cel mai frumos soare pe care l-am vazut pana acum. Aici undeva trebuie sa fie si o floare superba, ceva special, ceva extraordinar, simt asta... o stiu. Si zbura el lasandu-se in voia naturii, ranjind tamp catre fiecare gargarita ce-i iesea in cale, salutadu-le cu voce tare si razand puternic la figura lor mirata de aceasta ciudatenie. Cand deodata se inalta in fata lui un turn portocaliu, superb, din varful caruia explodase un miros nemaiintalnit ce acum curgea in valuri usoare si groase ca un nor, imitand incet contururile gradinilor galbui si triste ce-l incadrau si parca-l ridicasera pe un postament spre ai adancii frumusetea. Timpul se oprise-n loc. Sunetele disparusera. Nimic in jur nu mai vedea. Simturile-i erau anesteziate de emotie, plutea spre acea zeitate cu ochii intre-deschisi, facand tumbe si rotocoale de tot felul.
La un moment dat a avut impresia ca un nor a umbrit floarea si floarea a disparut brusc ca secerata.
- Oare totul a fost doar o iluzie? Turnul a disparut? La fel si cascada aceea de nori parfumati? Si atunci a deschis ochii mari, s-a oprit pentru o clipa sa se uite in jur, nu intelegea ce se intampla…
- Ah..., iat-o, e acolo, si-nchise ochii lasandu-se in voia vantului si el imbatat si sedus de toata aceasta minunatie.
Atinse turnul, nu mai avea putere sa-si deschida ochii, se simtea ca-ntr-o mlastina, dar puse asta pe seama extazului prin care trecea. Aripile-i amortisera parca sau nu vroiau sa se mai dezlipeasca de mult-doritul zeu. Ar fi vrut sa-l imbratiseze, sa-l sarute, dar nici asta nu putea face. Simtea ca-l sufoca emotia si ochii-i lacrimau... poate de bucurie, nu mai traise asa ceva pana acum si nu reusea sa-si explice... dar nici nu mai vazuse asa frumusete... si ochii-i lacrimau... se sufoca... parca se facuse si frig. Atunci turnul, il inveli usor, cu o culoare portocaliu-aprins, sa-i tina de cald... a murit fericit...
Un necunoscut pictor, intr-o zi, se plimba printr-o padurice in cautarea muzei. Se gandea el, dand cu piciorul in pietrele de pe poteca si lovind cu batul cate un smoc de iarba ce-si cauta lumina prin cate-o crapatura, ca pana acum n-a avut succes cu tablourile pe care le-a facut desi de-a lungul timpului ele au devenit tot mai bune iar el a castigat experienta si s-a pregatit mult, dar... poate n-a avut un subiect extraordinar. Dar era optimist, stia ca trebuie sa fie optimist, stia ca daca-si doreste cu adevarat si daca se gandeste la asta mult si spera in continuare, tabloul in sine isi va dori si el, iar tabloul era capabil sa gaseasca acel subiect extraordinar pentru care s-ar lasa manjit cu uleiuri.
Mergand el cufundat in ganduri ajunse la o poienita ce-i taie rasuflarea. In soarele diminetii iarba de un verde crud, extraordinar, grasa si inalta, stralucea cu miliarde de diamante mici. Un fluturas caruia soarele diminetii parca-i reliefa culorile si i-le contura puternic, zbura fericit undeva in stanga,iar in mijloc era o floare de o rara frumusete. Nu mai vazuse aceasta specie pana acum. Avea tulpina dreapta si carnoasa de un violet palid si valurit, cu petale carnoase, galbui-trist, palid, din mijlocul carora tasnea ca o fantana arteziana un pistil portocaliu-aprins. Undeva, in dreapta, un batran adus putin de spate, cu fata brazdata de riduri si arsa de soare si de vant, imbracat intr-un costum de haine vechi si ponosite, de culoare neagra, o camasa alba descheiata la gat si o palarie veche pe cap de sub care ieseau cateva suvite de par albit de vreme. Cosea fara graba, iar in spatele lui, la umbra, pasteau incet, trei oite lanoase si un mielusel alb ca laptele topaia in jurul lor.
Pictorul isi puse sevaletul jos si fara sa-si dea seama ce face isi scoase paleta si cernelurile si se apuca de pictat. Nu gandea, emotia acestei imagini il toropise, era ca hipnotizat si nu mai avea putere decat sa-si miste mana usor peste sevalet, lasand tabloul sa se unga singur, sa se scalde in soarele si culorile vii ce-I inconjurau.
Cand tabloul ii spuse c-a terminat, n-a indraznit sa se uite la el, ii era frica sa nu-l urateasca cu privirea.
- Am sa-l duc agentului meu asa cum e acum, n-am sa-l privesc decat daca nu-l va accepta in galeria de pictura si poate atunci am sa ma apuc de altceva... sau am sa mor caci nu stiu ce altceva sa fac...
... a fost considerat cel mai apreciat tablou al lumii, indeosebi pentru tehnica inedita in realizarea texturii si a reliefurilor din pictura... a fost fericit.
Un taran sarac, pe la 60 de ani. S-a trezit dis de dimineata asa cum facea de obicei. S-a clatit cu putina apa rece de la fantana, a gustat putina branza de oaie, si-a pus costumul negru si ponosit, singurul pe care-l avea si a iesit in curte. Si-a luat coasa si a dat drumul celor trei oi si un miel ce fusesera inchisi in tarc peste noapte. Mergea abatut cu gandurile lui spre o padurice ceva mai departe unde stia o poienita cu iarba grasa si buna. Era un pamant saracacios in apropierea lui si cam cosise el tot ce putuse. Se uita la oi, erau ascultatoare, il urmau, nu trebuia sa le astepte, de altfel nici nu aveau unde sa se duca, caci nu era nimic de mancat. Merse mult pana sa ajunga la padurice si soarele trecuse de linia orizontului si incepea sa incalzeasca.
- Hai ca nu mai avem mult, spuse el neastamparatului de mielusel ce se tot baga in picioarele lui, trebuie sa taiem iarba cat e uda. Si voua tot asa va place, zambi el catre oile lui. Mai mersera putin prin padurice, oile o luasera deja putin inaintea lui si incepusera sa pasca linistit. Taranul isi scuipa in palme, apuca obosit de coasa si se apuca de treaba. Ii placea sa coseasca, nu pentru ca-l facea asta fericit in vreun fel sau pentru ca se bucura sa taie iarba, dar pentru ca ii lua gandurile de la toate problemele. Uneori putea sa coseasca zile intregi si sa nu se gandeasca la nimic. Dar acum era obosit, cu o zi in urma fusese in sat sa-si plateasca darile si nu-i ajunsesera banii, a trebuit sa se imprumute iar de la un cunoscut si se intorsese tarziu.
Oile nu stiu carte, isi spunea el, ele nu stiu daca eu sunt sarac sau bogat, ele nu stiu sa nu manance o zi sau doua. Astazi ar fi trebuit sa se duca iar in sat cu niste branza pentru acel cunoscut care-i daduse banii si sa-l roage sa-l amane o saptamana sau doua, caci oile lui erau aproape de timpul cand trebuiau tunse iar el ar fi putut sa vanda lana. Dar ce stiu oile decat sa pasca? ce stie iarba decat sa creasca? ce stie soarele decat sa incalzeasca? gandea el cosind amarat. Nici macar sa cosesc nu-mi mai place, se tine tot pelinul asta de mine ca un scaiete, nu mai ies odata la liman, dar ce sa fac? n-am decat trei oi si-un miel... dar p-asta mic trebuie sa-l dau in contul unor bani pe care i-am luat luna trecuta ca sa platesc darile.
Se opri o clipa sa-si stearga sudoarea de pe frunte si se uita dupa oile lui, erau fericite... hmm, pai ce stiu ele decat sa manance? Undeva in stanga vazu un baiat de la oras, parea un pictor. Mai vazuse el candva demult cand venise unul si la ei in sat, statea toata ziua si nu facea nimic, mazgalea o carpa. Dar ce stiu ei decat sa mazgaleasca? Acum se ridica si soarele si-ncalzeste prea tare, n-o sa mai pot nici sa cosesc... ufff... zise el tragand coasa cu naduf si speriind un fluture ce incerca sa se aseze pe floare ce tocmai cadea secerata, dar nu-l baga in seama, ce stie el decat sa stea pe o floare? isi spuse si-si continua cositul...
Si deodata in fata lui se deschise o campie mare mare, atat de mare ca abia daca-i ghicea capatul si era plina de soare, un soare de dimineata, dar destul de puternic sa-l incalzeasca numai bine, iar lumina lui puternica ii intensifica frumusetea culorilor si le facea sa straluceasca.
- Deci e adevarat, isi spuse, natura intr-adevar stie, ea m-a condus aici pentru ca mi-am dorit atat de mult soarele si iata ca e cel mai frumos soare pe care l-am vazut pana acum. Aici undeva trebuie sa fie si o floare superba, ceva special, ceva extraordinar, simt asta... o stiu. Si zbura el lasandu-se in voia naturii, ranjind tamp catre fiecare gargarita ce-i iesea in cale, salutadu-le cu voce tare si razand puternic la figura lor mirata de aceasta ciudatenie. Cand deodata se inalta in fata lui un turn portocaliu, superb, din varful caruia explodase un miros nemaiintalnit ce acum curgea in valuri usoare si groase ca un nor, imitand incet contururile gradinilor galbui si triste ce-l incadrau si parca-l ridicasera pe un postament spre ai adancii frumusetea. Timpul se oprise-n loc. Sunetele disparusera. Nimic in jur nu mai vedea. Simturile-i erau anesteziate de emotie, plutea spre acea zeitate cu ochii intre-deschisi, facand tumbe si rotocoale de tot felul.
La un moment dat a avut impresia ca un nor a umbrit floarea si floarea a disparut brusc ca secerata.
- Oare totul a fost doar o iluzie? Turnul a disparut? La fel si cascada aceea de nori parfumati? Si atunci a deschis ochii mari, s-a oprit pentru o clipa sa se uite in jur, nu intelegea ce se intampla…
- Ah..., iat-o, e acolo, si-nchise ochii lasandu-se in voia vantului si el imbatat si sedus de toata aceasta minunatie.
Atinse turnul, nu mai avea putere sa-si deschida ochii, se simtea ca-ntr-o mlastina, dar puse asta pe seama extazului prin care trecea. Aripile-i amortisera parca sau nu vroiau sa se mai dezlipeasca de mult-doritul zeu. Ar fi vrut sa-l imbratiseze, sa-l sarute, dar nici asta nu putea face. Simtea ca-l sufoca emotia si ochii-i lacrimau... poate de bucurie, nu mai traise asa ceva pana acum si nu reusea sa-si explice... dar nici nu mai vazuse asa frumusete... si ochii-i lacrimau... se sufoca... parca se facuse si frig. Atunci turnul, il inveli usor, cu o culoare portocaliu-aprins, sa-i tina de cald... a murit fericit...
Un necunoscut pictor, intr-o zi, se plimba printr-o padurice in cautarea muzei. Se gandea el, dand cu piciorul in pietrele de pe poteca si lovind cu batul cate un smoc de iarba ce-si cauta lumina prin cate-o crapatura, ca pana acum n-a avut succes cu tablourile pe care le-a facut desi de-a lungul timpului ele au devenit tot mai bune iar el a castigat experienta si s-a pregatit mult, dar... poate n-a avut un subiect extraordinar. Dar era optimist, stia ca trebuie sa fie optimist, stia ca daca-si doreste cu adevarat si daca se gandeste la asta mult si spera in continuare, tabloul in sine isi va dori si el, iar tabloul era capabil sa gaseasca acel subiect extraordinar pentru care s-ar lasa manjit cu uleiuri.
Mergand el cufundat in ganduri ajunse la o poienita ce-i taie rasuflarea. In soarele diminetii iarba de un verde crud, extraordinar, grasa si inalta, stralucea cu miliarde de diamante mici. Un fluturas caruia soarele diminetii parca-i reliefa culorile si i-le contura puternic, zbura fericit undeva in stanga,iar in mijloc era o floare de o rara frumusete. Nu mai vazuse aceasta specie pana acum. Avea tulpina dreapta si carnoasa de un violet palid si valurit, cu petale carnoase, galbui-trist, palid, din mijlocul carora tasnea ca o fantana arteziana un pistil portocaliu-aprins. Undeva, in dreapta, un batran adus putin de spate, cu fata brazdata de riduri si arsa de soare si de vant, imbracat intr-un costum de haine vechi si ponosite, de culoare neagra, o camasa alba descheiata la gat si o palarie veche pe cap de sub care ieseau cateva suvite de par albit de vreme. Cosea fara graba, iar in spatele lui, la umbra, pasteau incet, trei oite lanoase si un mielusel alb ca laptele topaia in jurul lor.
Pictorul isi puse sevaletul jos si fara sa-si dea seama ce face isi scoase paleta si cernelurile si se apuca de pictat. Nu gandea, emotia acestei imagini il toropise, era ca hipnotizat si nu mai avea putere decat sa-si miste mana usor peste sevalet, lasand tabloul sa se unga singur, sa se scalde in soarele si culorile vii ce-I inconjurau.
Cand tabloul ii spuse c-a terminat, n-a indraznit sa se uite la el, ii era frica sa nu-l urateasca cu privirea.
- Am sa-l duc agentului meu asa cum e acum, n-am sa-l privesc decat daca nu-l va accepta in galeria de pictura si poate atunci am sa ma apuc de altceva... sau am sa mor caci nu stiu ce altceva sa fac...
... a fost considerat cel mai apreciat tablou al lumii, indeosebi pentru tehnica inedita in realizarea texturii si a reliefurilor din pictura... a fost fericit.
Un taran sarac, pe la 60 de ani. S-a trezit dis de dimineata asa cum facea de obicei. S-a clatit cu putina apa rece de la fantana, a gustat putina branza de oaie, si-a pus costumul negru si ponosit, singurul pe care-l avea si a iesit in curte. Si-a luat coasa si a dat drumul celor trei oi si un miel ce fusesera inchisi in tarc peste noapte. Mergea abatut cu gandurile lui spre o padurice ceva mai departe unde stia o poienita cu iarba grasa si buna. Era un pamant saracacios in apropierea lui si cam cosise el tot ce putuse. Se uita la oi, erau ascultatoare, il urmau, nu trebuia sa le astepte, de altfel nici nu aveau unde sa se duca, caci nu era nimic de mancat. Merse mult pana sa ajunga la padurice si soarele trecuse de linia orizontului si incepea sa incalzeasca.
- Hai ca nu mai avem mult, spuse el neastamparatului de mielusel ce se tot baga in picioarele lui, trebuie sa taiem iarba cat e uda. Si voua tot asa va place, zambi el catre oile lui. Mai mersera putin prin padurice, oile o luasera deja putin inaintea lui si incepusera sa pasca linistit. Taranul isi scuipa in palme, apuca obosit de coasa si se apuca de treaba. Ii placea sa coseasca, nu pentru ca-l facea asta fericit in vreun fel sau pentru ca se bucura sa taie iarba, dar pentru ca ii lua gandurile de la toate problemele. Uneori putea sa coseasca zile intregi si sa nu se gandeasca la nimic. Dar acum era obosit, cu o zi in urma fusese in sat sa-si plateasca darile si nu-i ajunsesera banii, a trebuit sa se imprumute iar de la un cunoscut si se intorsese tarziu.
Oile nu stiu carte, isi spunea el, ele nu stiu daca eu sunt sarac sau bogat, ele nu stiu sa nu manance o zi sau doua. Astazi ar fi trebuit sa se duca iar in sat cu niste branza pentru acel cunoscut care-i daduse banii si sa-l roage sa-l amane o saptamana sau doua, caci oile lui erau aproape de timpul cand trebuiau tunse iar el ar fi putut sa vanda lana. Dar ce stiu oile decat sa pasca? ce stie iarba decat sa creasca? ce stie soarele decat sa incalzeasca? gandea el cosind amarat. Nici macar sa cosesc nu-mi mai place, se tine tot pelinul asta de mine ca un scaiete, nu mai ies odata la liman, dar ce sa fac? n-am decat trei oi si-un miel... dar p-asta mic trebuie sa-l dau in contul unor bani pe care i-am luat luna trecuta ca sa platesc darile.
Se opri o clipa sa-si stearga sudoarea de pe frunte si se uita dupa oile lui, erau fericite... hmm, pai ce stiu ele decat sa manance? Undeva in stanga vazu un baiat de la oras, parea un pictor. Mai vazuse el candva demult cand venise unul si la ei in sat, statea toata ziua si nu facea nimic, mazgalea o carpa. Dar ce stiu ei decat sa mazgaleasca? Acum se ridica si soarele si-ncalzeste prea tare, n-o sa mai pot nici sa cosesc... ufff... zise el tragand coasa cu naduf si speriind un fluture ce incerca sa se aseze pe floare ce tocmai cadea secerata, dar nu-l baga in seama, ce stie el decat sa stea pe o floare? isi spuse si-si continua cositul...
luni, 26 martie 2007
fericire
Alta intrebare capcana? ce-i aia fericire?... O curva grasa, roscata si stirba ce te iubeste cu patima si-ti dezvaluie secrete pe care nu le-ai visat niciodata. Tehnici inimaginabile si dup-o nopate intreaga de pasiune incandescenta nu-ti ia nici un ban si-ti spune ca vei ramane amantul ei secret si te implora sa mai treci caci te iubeste sincer.
O sticla de tarie si o bucata de paine cu salam. Intr-o noapte geroasa cand dormi pe strazi si simti cum toata lumea te judeca si te uraste pentru cum arati sau cum mirosi. Atunci cand nu poti nici sa cersesti, caci nimeni nu se apropie de tine pentru ca n-ai nimic de oferit. Esti doar tu si ce a mai ramas din tine. Esenta ta pe care nimeni nu vrea s-o vada si toti cauta o poveste care sa-i miste suficient cat sa simta ca fac un lucru bun dandu-ti de pomana. Sa se simta ei bine, au facut un gest bun, crestinesc si dumnezeu ii vede si-i va ajuta la trecerea dintre lumi... O sticla de tarie, bucata de paine cu salam si indiferenta ta.
Un oras in plina primavara si ignorand toate masinile, pietonii, zgomotul si poluarea, mirosurile lor, treci printre ei cu pietul inainte si cu capul sus. Iti miroase a liliac si nimic nu poate sa opreasca aceasta avalansa de euforie. Aceste mirosuri divine, iar contrastul nu face decat sa le amplifice. Tu ai putea canta sau dansa in mijlocul strazii. Te umple de energie si te poti transforma in orice. Un taur scapat de sub control, un gladiator prea iute si prea puternic pentru muritorii de rand, un melc intr-o iarba inalta si plina de roua intr-o padure virgina.
Un pescar, trezit in zorii zilei, si-a muncit navodul si barca iar acum i-e frig pe apele incetosate, vaslind catre capcanele puse cu o zi inainte. Se gandeste la copiii si nevasta ce-l asteapta la intoarcere? se gandeste la bani si cati ani mai are de indurat saracia ca sa-si poata plati datoriile? se gandeste el la ceilalti pescari cu care o sa bea o tuica de indata ce-o sa se intoarca? se bucura el de apa linistita si rasaritul ce se ghiceste dupa un orizont senin? ... sau doar se bucura de familie, de aer, de mare, de liniste, de sunetul valurilor blande lovind in barca lui de lemn. Entuziasmul pescarusilor ce-l curteaza in speranta unei capturi bogate, intoarcerea triumfatoare. Ochii femeii lui sclipind de dragoste pura, dulce si dedicata in totalitate sau copiii ajutand la descarcarea capturii intr-o joaca simpla si naiva...
Primavara tarzie te plimbi intr-un parc si aleile lui sunt incarcate de mirosul aproape sufocant al teilor in floare. Un miros atat de puternic, de gros, incat il poti atinge, modela, bea, te imbata. Zambesti tamp catre ceilalti, cei care trec pe langa tine iar ei nu inteleg nimic, poate nici nu te observa, dar cine-i baga-n seama? cine are timp de ei? esti drogat de tine, de tei, de ceilalti, de parc si de alei, de toate sunetele filtrate prin mirosul teilor si accentuate de iubirea ta pentru orice si oricine. O iubire tanara si entuziasta.
O plaja incinsa. Un nisip albit de soarele puternic dar vanturat de briza racoroasa ce-ti zbuciuma parul si-ti mijeste ochii. Linistea si pacea oferita de natura. Multimea de oameni veinta sa admire aceasta minune creata de tine si pentru tine, acest spectacol de simtiri contradictorii, fierbinti si racoroase, lichide, arse de soare si crapate de sare in acelasi timp. Tu le accepti pe toate.
... Cate lumi in aceeasi lume, in acelasi timp si spatiu. Cate stele sub acelasi cer. Cati oameni pe planeta sau fructe intr-un copac. Este oare adevarul unul singur aflat undeva intre lumi? sau fiecare lume are adevarul ei si nu-i pasa de nimic altceva? Este oare ignoranta o calitate? Este curiozitatea un blestem? Exista bine sau rau? Exista soare, frumusete, iarba, luna, apa, vant... Tot atatea intrebari cate rspunsuri... sau chiar raspunsuri de 100 de ori mai multe... sau de 1000... Cum se poate ca o intrebare care si-a gasit 1000 de rspunsuri sa continue sa existe? Oare nici un raspuns nu ne multumeste, nimic nu vibreaza cu noi? sau e doar dorinta oarba de a da cu capul de pragul de sus?
"Invata din greselile celorlalti" nu inseamna sa accepti raspunsurile lor sau sa-ti sacrifici intrebarile.
O sticla de tarie si o bucata de paine cu salam. Intr-o noapte geroasa cand dormi pe strazi si simti cum toata lumea te judeca si te uraste pentru cum arati sau cum mirosi. Atunci cand nu poti nici sa cersesti, caci nimeni nu se apropie de tine pentru ca n-ai nimic de oferit. Esti doar tu si ce a mai ramas din tine. Esenta ta pe care nimeni nu vrea s-o vada si toti cauta o poveste care sa-i miste suficient cat sa simta ca fac un lucru bun dandu-ti de pomana. Sa se simta ei bine, au facut un gest bun, crestinesc si dumnezeu ii vede si-i va ajuta la trecerea dintre lumi... O sticla de tarie, bucata de paine cu salam si indiferenta ta.
Un oras in plina primavara si ignorand toate masinile, pietonii, zgomotul si poluarea, mirosurile lor, treci printre ei cu pietul inainte si cu capul sus. Iti miroase a liliac si nimic nu poate sa opreasca aceasta avalansa de euforie. Aceste mirosuri divine, iar contrastul nu face decat sa le amplifice. Tu ai putea canta sau dansa in mijlocul strazii. Te umple de energie si te poti transforma in orice. Un taur scapat de sub control, un gladiator prea iute si prea puternic pentru muritorii de rand, un melc intr-o iarba inalta si plina de roua intr-o padure virgina.
Un pescar, trezit in zorii zilei, si-a muncit navodul si barca iar acum i-e frig pe apele incetosate, vaslind catre capcanele puse cu o zi inainte. Se gandeste la copiii si nevasta ce-l asteapta la intoarcere? se gandeste la bani si cati ani mai are de indurat saracia ca sa-si poata plati datoriile? se gandeste el la ceilalti pescari cu care o sa bea o tuica de indata ce-o sa se intoarca? se bucura el de apa linistita si rasaritul ce se ghiceste dupa un orizont senin? ... sau doar se bucura de familie, de aer, de mare, de liniste, de sunetul valurilor blande lovind in barca lui de lemn. Entuziasmul pescarusilor ce-l curteaza in speranta unei capturi bogate, intoarcerea triumfatoare. Ochii femeii lui sclipind de dragoste pura, dulce si dedicata in totalitate sau copiii ajutand la descarcarea capturii intr-o joaca simpla si naiva...
Primavara tarzie te plimbi intr-un parc si aleile lui sunt incarcate de mirosul aproape sufocant al teilor in floare. Un miros atat de puternic, de gros, incat il poti atinge, modela, bea, te imbata. Zambesti tamp catre ceilalti, cei care trec pe langa tine iar ei nu inteleg nimic, poate nici nu te observa, dar cine-i baga-n seama? cine are timp de ei? esti drogat de tine, de tei, de ceilalti, de parc si de alei, de toate sunetele filtrate prin mirosul teilor si accentuate de iubirea ta pentru orice si oricine. O iubire tanara si entuziasta.
O plaja incinsa. Un nisip albit de soarele puternic dar vanturat de briza racoroasa ce-ti zbuciuma parul si-ti mijeste ochii. Linistea si pacea oferita de natura. Multimea de oameni veinta sa admire aceasta minune creata de tine si pentru tine, acest spectacol de simtiri contradictorii, fierbinti si racoroase, lichide, arse de soare si crapate de sare in acelasi timp. Tu le accepti pe toate.
... Cate lumi in aceeasi lume, in acelasi timp si spatiu. Cate stele sub acelasi cer. Cati oameni pe planeta sau fructe intr-un copac. Este oare adevarul unul singur aflat undeva intre lumi? sau fiecare lume are adevarul ei si nu-i pasa de nimic altceva? Este oare ignoranta o calitate? Este curiozitatea un blestem? Exista bine sau rau? Exista soare, frumusete, iarba, luna, apa, vant... Tot atatea intrebari cate rspunsuri... sau chiar raspunsuri de 100 de ori mai multe... sau de 1000... Cum se poate ca o intrebare care si-a gasit 1000 de rspunsuri sa continue sa existe? Oare nici un raspuns nu ne multumeste, nimic nu vibreaza cu noi? sau e doar dorinta oarba de a da cu capul de pragul de sus?
"Invata din greselile celorlalti" nu inseamna sa accepti raspunsurile lor sau sa-ti sacrifici intrebarile.
sâmbătă, 24 martie 2007
paradoxal
Toata viata-i o cautare, o cautare a absolutului... Nimeni nu stie ce-i aia aboslult, sau poate doar prea putini dintre noi, iar aceia-s vrajitorii. Sunt ce-i pe care-i cautam sa-i consultam, sa ne invete, sa ne indrume spre absolut si sa uitam toate meschinariile vietii. Sa uitam ce am invatat, sa uitam ce credem ca suntem si sa ne regasim pe noi, cei ce am fost candva. Zic sa ne regasim pentru ca noi am fost candva vrajitori, noi toti, fara exceptie. In pantece, in copilarie, atunci cand nu ne invata nimeni ceea ce suntem sau ce trebuie sa credem, ce e bun si ce e rau, de ce iarba se numeste iarba si culoarea ei se numeste verde, de ce ceru-i albastru si culoarea lui se numeste albastru... de ce toate astea? Oare e doar o dorinta egoista a lor de a ne proteja de toate greselile si greutatile prin care au trecut? Dar, oare, cum poate cineva sa-i arate altcuiva ce nu trebuie sa faca decat lasandu-l sa faca dar fiind-ui aproape ca sa-i explice si sa-l indrume mai departe? cum poate cineva sa creada cu adevarat ca nu-i bine un anumit lucru pe care nu l-a intalnit nicodata? E paradoxal, iar paradoxurile sunt parte din viata nostra cotidiana, sunt la fiecare pas, in orice exista un paradox si nu facem decat sa calcam pe urmele inaintasilor nostrii. Ne lovim de aceleasi obstacole, ne luptam cu aceeasi demoni dar nu-i putem vedea cu adevarat, nu-i putem infrange fara aceasta lupta, fara sa fim noi in ring, fara sa asudam sau sa sangeram. Ma intreb ce s-ar intampla daca n-am mai fi invatati ce sa credem sau ce e bine sau rau. De ce e aia asa sau ailalta altfel. Din moment ce oricum cautam toate aceste raspunsuri pentru noi, ignorand tot ce-am invatat, oare n-ar fi mai simplu sa nu mai invatam despre ele, se sunt si de ce sunt si in schimb, sa invatam despre ce si cum sa gandim, cum sa rationam acele lucruri ce sunt rationabile si cum sa nu rationam ce este irationabil?... Well... cred ca e mai usor daca am invata ca exista rational si irational si ca rationalul tine de lucrurile de zi cu zi, de munca, de retetele culinare, facturi si bani si exista si irationalul care tine de lucruri pe care nu le putem explica. Si spun ca nu le putem explica pentru ca ar trebui sa le transferam in rational si atunci le-am ucide. Consider ca o mare problema a epocii nostre consta in faptul ca incercam sa explicam tot ce simtim ca si cum viata noastra, simtirile noastre ar putea fi explicate, ca si cum noi stim si putem dovedi tot ce exista, rational sau irational.... e aberant. Irationalul nu poate fi dovedit sau explicat decat distrugandu-l. Nu putem spune ca exista ceva peste puterea nostra de intelegere, explicare etc pentru ca nu avem dovezi iar noi ne bazam pe dovezi, cu cat mai usor de inteles, mai palpabile cu atat mai bine si mai usor de ingurgitat. Dar, intrebarea e, exista oare ceva mai presus de rationamentul nostru? ceva ce nu poate fi dovedit? ceva ce exista si atat? Pai... fiti sinceri si ganditi-va, oare exista acel ceva? si daca da, la ce bun sa incercam sa-l rationam, cum sa-i putem descoperi legea ce-l guverneaza cand el exista tocmai pentru ca-i irational. Cum sa putem noi sa incercam sa-l punem intr-un rationament? E aberant. E ca si cum am incerca sa transformam un copac intr-o floare, putem s-o facem pana la urma dar numai renuntand la apoape tot ce exista. Putem sa taiem copacul si sa pastram o singura floare si sa spunem ca aceea este o floare, uitand ca am sacrificat un copac intreg pentru asta... Se intampla atat de des sa ne sperie lipsa controlului, lipsa controlului asupra sentimentelor noastre, asupra vieti nosatre si a vietilor ce ne inconjoara si interactioneaza cu a noastra incat preferam sa distrugem tot si sa pastram doar acea particica pe care o putem dovedii.
Noi suntem creatorii vietilor noastre, noi suntem zeii si muritorii vietillor noastre si a celor cu care interactionam si desi suntem "buricul pamantului" ne cautam continuu puncte de sprijin, ceva sa ne tina la suprafata, un etalon in cautarea nostra, cineva care sa nu simta, cineva care sa gandeasca rational si sa ignore irationalul, ceva care sa devina sacru pentru noi, un sacrificiu. O alta viata care sa nu traiasca pentru viata ei ci pentru viata insasi si-n felul asta sa ne sprijine, sa ne onoreze cu viata ei, sa ne faca sa coboram putin din nori si sa ascultam glasul pamantului si cuvintele lui. Sa ne domoleasca si-n felul asta sa putem rationa... sa putem rationa irationalul.
Noi suntem creatorii vietilor noastre, noi suntem zeii si muritorii vietillor noastre si a celor cu care interactionam si desi suntem "buricul pamantului" ne cautam continuu puncte de sprijin, ceva sa ne tina la suprafata, un etalon in cautarea nostra, cineva care sa nu simta, cineva care sa gandeasca rational si sa ignore irationalul, ceva care sa devina sacru pentru noi, un sacrificiu. O alta viata care sa nu traiasca pentru viata ei ci pentru viata insasi si-n felul asta sa ne sprijine, sa ne onoreze cu viata ei, sa ne faca sa coboram putin din nori si sa ascultam glasul pamantului si cuvintele lui. Sa ne domoleasca si-n felul asta sa putem rationa... sa putem rationa irationalul.
joi, 22 martie 2007
rationament irational
Ma intreb ce-i aia "sfant"? Sunt puncte de vedere egoiste. Este... ceva ce este al nostru si nu vrem sa-l impartim cu nimeni. Sau poate doar cu anumite fiinte alese pe spranceana. Sau pooate cu o singura fiinta, sau chiar nefiinta. Se numeste "sfant" acea fiinta, nefiinta, obiect, amintire etc ce a produs, a determinat anumite sentimente, simtiri, in noi, pe care nu le-am intalnit prea des sau chiar deloc si devine un punct de sprijin, un etalon pentru noi in eterna noastra comparatie, in cautarea a ceva mai bun, mai pur, mai puternic. Devine automat "sfant" daca-i mai presus de orice altceva din trecut, daca orice alta experienta cu care putem compara este mai slaba ca intensitate. Daca exista o fiinta care ne este "sfanta" si acea fiinta are anumite lucruri pe care le considera "sfinte", ele devin automat "sfinte" si pentru noi? probabil ca da. Dar daca acea fiinta isi pierde calitatea de "sfant", oare si acele lucruri ce devenisera "sfinte", isi pierd si ele aceasta calitate? Sau, adaca acea fiinta ramane "sfanta" noua dar ia-si pierde interesul pentru acele lucruri, iar ele nu mai sunt "sfinte" ei, devin acele lucruri automat banale noua? Dar daca noi avem deja anumite lucruri considerate "sfinte" si noua si unei alte fiinte, devine acea fiinta "sfanta" noua, automat? prin simpatie?... hmm, cred ca depinde de fiecare-n parte pentru ca fiinta aceea este veriga intre lucrul "sfant" si noi, la fel cum acel lucru "sfant" amandoura poate sa fie veriga catre dragostea celor doua fiinte si este foarte posibil sa asimilam acel lucru si sa devina al nostru, asa cum este la fel de probabil ca acel lucru sa fie veriga dintre noi si acea fiinta. Desi nu reusesc sa trag o concluzie logica, imi dau totusi o explicatie, nu exista fiinte, nefiinte, lucruri, materii etc care sa devina "sfinte" decat superficial, singurul lucru "sfant" este impresia ce ne-a ramas, acel sentiment, simtire. Si simtirea in sine poate deveni sfanta dar nu si ce a produs-o. Bun, acum, ce reprezinta pentru noi un sentiment sau o simtire de orice fel? e clar ca-i ceva tern, ceva ce dureaza sau are importanta pe o durata limitata si-ntrun context anume... Simtire... sentiment, majoritatea noastra credem ca acestea sunt lucruri terne si fara substanta, imaginatii... nepalpabile, fara substanta, sau oricum le-ati spune.... devine un paradox. Cineva spunea ca paradoxurile-s lacune in logica gandirii noastre sau paradoxul defineste o gandire incoerenta. Posibil, dar am demonstrat ca acele lucruri ce ne sunt "sfinte", acele lucruri ce ne sunt punct de sprijin, etalon, tocmai acelea-s fara substanta, imateriale, nu pot fi explicate rational, logic. Ele exista, poate chiar fara voia nostra. EXISTA. Putem oare sa tragem concluzia ca tocmai acele lucruri pe care le consideram aberatii ale imaginatiei noastre si nu acceptam ca ele sa fie integrate in imaginarul cotidian noua, tocmai acele lucruri sa ne arate calea, sa ne indrume? pai... daca-i asa atunci la ce mai e bun rationamentul? caci rationamentul nu face decat sa ne indeparteze de aceste sentimente, aceste simtiri ce par a fi adevarul absolut.... pana la urma aceste simtiri ne definesc lumea inconjuratoare, ele decid ce suntem si ce sunt ceilalti... ele sunt calea catre adevar, sau, calea irationala catre adevarul absolut.
marți, 20 martie 2007
Tei
Nimic din ce-ti spun... nimic nu te mai convinge,e pentru c-am gresit de atatea ori?e pentru c-ai gresit de atatea ori?... mai bine ma-ntind aici... sunt frant, o sa ma intind putin,o sa-mi recapat energia, o sa dorm putin,am s-adorm si-am sa visez frumos,am sa te visez iubindu-ma din toata inima,vom fi din nou fara pata, puri, vom fi celalalt,o sa-mi placa atat de mult ca n-am sa ma mai trezesc..
N-a avut nici o sansa. S-a nascut sa moara si din moartea lui sa se nasca nu o floare ci un copac, un tei singuratic... un simplu tei.
N-a avut nici o sansa. S-a nascut sa moara si din moartea lui sa se nasca nu o floare ci un copac, un tei singuratic... un simplu tei.
duminică, 18 martie 2007
Incomplet
Ce sunt eu cand sunt nimeni? Nu sunt o fiinta, sunt un spirit, sunt partea buna din tine, sunt rasuflarea ta racoroasa peste plajele incinse, sunt energia ce te mangaie si te-nvolbureaza sau o mana ce-ti aduce pescarusi in dar. Sunt soarele ce te incalzeste, sunt plaja pe care te intinzi atunci cand te mangai si te retragi usor doar ca sa... revi, sunt toate astea pentru ca tu m-ai creat si de m-ai parasi as ramane un vant firbinte ce ar ridica praful intr-un desert pustiit si uscat, eu as fi si desertul si soarele ce-l parjoleste si vantul ce-l spulbera in cautarea lui nebuna dupa tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)