Cosasul

Un fluturas speriat si trist, dar plin de culoare, plin de viata, isi cauta o floare pe care sa se odihneasca putin. Una care sa-l hraneasca si nu pentru ca era flamand sau vlaguit de zborul lung prin padure, caci lui ii placea sa zboare, dar se intrista mereu cand coroanele copacilor ii umbreau zborul. Fluturasul avea nevoie de caldura si culoare, culoarea de stralucire iar stralucirea de multa lumina si de aceea ii placea atat de mult sa se scalde in soare. De cate ori copacii il ascundeau, isi pierdea culorile, aura, devenea gri si trist. Padurea aceasta era foarte deasa si iarba inalta si inrourata, iar el incerca sa zboare pe deasupra ei. Se simtea ca-ntr-un tunel format de copaci si crengile infrunzite parca-l conduceau catre un taram numai de ele stiut. Se gandea fluturasul ca probabil natura stie mai bine ce sa faca si ca mai bine o asculta caci el isi dorea foarte mult aceasta floare, iar el facea bine florii si floarea-i facea bine lui, iar floare este natura ca si copacii si crengile lor.
Si deodata in fata lui se deschise o campie mare mare, atat de mare ca abia daca-i ghicea capatul si era plina de soare, un soare de dimineata, dar destul de puternic sa-l incalzeasca numai bine, iar lumina lui puternica ii intensifica frumusetea culorilor si le facea sa straluceasca.
- Deci e adevarat, isi spuse, natura intr-adevar stie, ea m-a condus aici pentru ca mi-am dorit atat de mult soarele si iata ca e cel mai frumos soare pe care l-am vazut pana acum. Aici undeva trebuie sa fie si o floare superba, ceva special, ceva extraordinar, simt asta... o stiu. Si zbura el lasandu-se in voia naturii, ranjind tamp catre fiecare gargarita ce-i iesea in cale, salutadu-le cu voce tare si razand puternic la figura lor mirata de aceasta ciudatenie. Cand deodata se inalta in fata lui un turn portocaliu, superb, din varful caruia explodase un miros nemaiintalnit ce acum curgea in valuri usoare si groase ca un nor, imitand incet contururile gradinilor galbui si triste ce-l incadrau si parca-l ridicasera pe un postament spre ai adancii frumusetea. Timpul se oprise-n loc. Sunetele disparusera. Nimic in jur nu mai vedea. Simturile-i erau anesteziate de emotie, plutea spre acea zeitate cu ochii intre-deschisi, facand tumbe si rotocoale de tot felul.
La un moment dat a avut impresia ca un nor a umbrit floarea si floarea a disparut brusc ca secerata.
- Oare totul a fost doar o iluzie? Turnul a disparut? La fel si cascada aceea de nori parfumati? Si atunci a deschis ochii mari, s-a oprit pentru o clipa sa se uite in jur, nu intelegea ce se intampla…
- Ah..., iat-o, e acolo, si-nchise ochii lasandu-se in voia vantului si el imbatat si sedus de toata aceasta minunatie.
Atinse turnul, nu mai avea putere sa-si deschida ochii, se simtea ca-ntr-o mlastina, dar puse asta pe seama extazului prin care trecea. Aripile-i amortisera parca sau nu vroiau sa se mai dezlipeasca de mult-doritul zeu. Ar fi vrut sa-l imbratiseze, sa-l sarute, dar nici asta nu putea face. Simtea ca-l sufoca emotia si ochii-i lacrimau... poate de bucurie, nu mai traise asa ceva pana acum si nu reusea sa-si explice... dar nici nu mai vazuse asa frumusete... si ochii-i lacrimau... se sufoca... parca se facuse si frig. Atunci turnul, il inveli usor, cu o culoare portocaliu-aprins, sa-i tina de cald... a murit fericit...

Un necunoscut pictor, intr-o zi, se plimba printr-o padurice in cautarea muzei. Se gandea el, dand cu piciorul in pietrele de pe poteca si lovind cu batul cate un smoc de iarba ce-si cauta lumina prin cate-o crapatura, ca pana acum n-a avut succes cu tablourile pe care le-a facut desi de-a lungul timpului ele au devenit tot mai bune iar el a castigat experienta si s-a pregatit mult, dar... poate n-a avut un subiect extraordinar. Dar era optimist, stia ca trebuie sa fie optimist, stia ca daca-si doreste cu adevarat si daca se gandeste la asta mult si spera in continuare, tabloul in sine isi va dori si el, iar tabloul era capabil sa gaseasca acel subiect extraordinar pentru care s-ar lasa manjit cu uleiuri.
Mergand el cufundat in ganduri ajunse la o poienita ce-i taie rasuflarea. In soarele diminetii iarba de un verde crud, extraordinar, grasa si inalta, stralucea cu miliarde de diamante mici. Un fluturas caruia soarele diminetii parca-i reliefa culorile si i-le contura puternic, zbura fericit undeva in stanga,iar in mijloc era o floare de o rara frumusete. Nu mai vazuse aceasta specie pana acum. Avea tulpina dreapta si carnoasa de un violet palid si valurit, cu petale carnoase, galbui-trist, palid, din mijlocul carora tasnea ca o fantana arteziana un pistil portocaliu-aprins. Undeva, in dreapta, un batran adus putin de spate, cu fata brazdata de riduri si arsa de soare si de vant, imbracat intr-un costum de haine vechi si ponosite, de culoare neagra, o camasa alba descheiata la gat si o palarie veche pe cap de sub care ieseau cateva suvite de par albit de vreme. Cosea fara graba, iar in spatele lui, la umbra, pasteau incet, trei oite lanoase si un mielusel alb ca laptele topaia in jurul lor.
Pictorul isi puse sevaletul jos si fara sa-si dea seama ce face isi scoase paleta si cernelurile si se apuca de pictat. Nu gandea, emotia acestei imagini il toropise, era ca hipnotizat si nu mai avea putere decat sa-si miste mana usor peste sevalet, lasand tabloul sa se unga singur, sa se scalde in soarele si culorile vii ce-I inconjurau.
Cand tabloul ii spuse c-a terminat, n-a indraznit sa se uite la el, ii era frica sa nu-l urateasca cu privirea.
- Am sa-l duc agentului meu asa cum e acum, n-am sa-l privesc decat daca nu-l va accepta in galeria de pictura si poate atunci am sa ma apuc de altceva... sau am sa mor caci nu stiu ce altceva sa fac...
... a fost considerat cel mai apreciat tablou al lumii, indeosebi pentru tehnica inedita in realizarea texturii si a reliefurilor din pictura... a fost fericit.

Un taran sarac, pe la 60 de ani. S-a trezit dis de dimineata asa cum facea de obicei. S-a clatit cu putina apa rece de la fantana, a gustat putina branza de oaie, si-a pus costumul negru si ponosit, singurul pe care-l avea si a iesit in curte. Si-a luat coasa si a dat drumul celor trei oi si un miel ce fusesera inchisi in tarc peste noapte. Mergea abatut cu gandurile lui spre o padurice ceva mai departe unde stia o poienita cu iarba grasa si buna. Era un pamant saracacios in apropierea lui si cam cosise el tot ce putuse. Se uita la oi, erau ascultatoare, il urmau, nu trebuia sa le astepte, de altfel nici nu aveau unde sa se duca, caci nu era nimic de mancat. Merse mult pana sa ajunga la padurice si soarele trecuse de linia orizontului si incepea sa incalzeasca.
- Hai ca nu mai avem mult, spuse el neastamparatului de mielusel ce se tot baga in picioarele lui, trebuie sa taiem iarba cat e uda. Si voua tot asa va place, zambi el catre oile lui. Mai mersera putin prin padurice, oile o luasera deja putin inaintea lui si incepusera sa pasca linistit. Taranul isi scuipa in palme, apuca obosit de coasa si se apuca de treaba. Ii placea sa coseasca, nu pentru ca-l facea asta fericit in vreun fel sau pentru ca se bucura sa taie iarba, dar pentru ca ii lua gandurile de la toate problemele. Uneori putea sa coseasca zile intregi si sa nu se gandeasca la nimic. Dar acum era obosit, cu o zi in urma fusese in sat sa-si plateasca darile si nu-i ajunsesera banii, a trebuit sa se imprumute iar de la un cunoscut si se intorsese tarziu.
Oile nu stiu carte, isi spunea el, ele nu stiu daca eu sunt sarac sau bogat, ele nu stiu sa nu manance o zi sau doua. Astazi ar fi trebuit sa se duca iar in sat cu niste branza pentru acel cunoscut care-i daduse banii si sa-l roage sa-l amane o saptamana sau doua, caci oile lui erau aproape de timpul cand trebuiau tunse iar el ar fi putut sa vanda lana. Dar ce stiu oile decat sa pasca? ce stie iarba decat sa creasca? ce stie soarele decat sa incalzeasca? gandea el cosind amarat. Nici macar sa cosesc nu-mi mai place, se tine tot pelinul asta de mine ca un scaiete, nu mai ies odata la liman, dar ce sa fac? n-am decat trei oi si-un miel... dar p-asta mic trebuie sa-l dau in contul unor bani pe care i-am luat luna trecuta ca sa platesc darile.
Se opri o clipa sa-si stearga sudoarea de pe frunte si se uita dupa oile lui, erau fericite... hmm, pai ce stiu ele decat sa manance? Undeva in stanga vazu un baiat de la oras, parea un pictor. Mai vazuse el candva demult cand venise unul si la ei in sat, statea toata ziua si nu facea nimic, mazgalea o carpa. Dar ce stiu ei decat sa mazgaleasca? Acum se ridica si soarele si-ncalzeste prea tare, n-o sa mai pot nici sa cosesc... ufff... zise el tragand coasa cu naduf si speriind un fluture ce incerca sa se aseze pe floare ce tocmai cadea secerata, dar nu-l baga in seama, ce stie el decat sa stea pe o floare? isi spuse si-si continua cositul...